Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.

Gânduri și răspunsuri din experiența unui psiholog clinician 
   Părinții vin în cabinet nu doar pentru răspunsuri, ci și pentru liniște. Vin cu griji, cu teamă că greșesc, dar și cu speranța că vor face lucrurile mai bine pentru copiii lor.
   Acest articol este pentru toți acei părinți care mi-au pus (și continuă să-mi pună) aceleași întrebări, întrebări firești, omenești, care trădează dragostea și implicarea lor profundă. Le redau aici alături de răspunsurile pe care le ofer cel mai des – cu blândețe, dar și cu fermitate, acolo unde este nevoie.

1. „E normal ce face copilul meu la vârsta asta?”
   Aceasta este, fără îndoială, întrebarea „regină”. Fie că vorbim despre crize de furie, refuzul de a mânca, anxietate la grădiniță sau apatie în adolescență, părinții vor să știe dacă ceea ce se întâmplă este „în grafic”.
Răspunsul meu:
   Normalitatea are un spectru larg. Copiii nu se dezvoltă ca niște rețete identice. Da, sunt repere de dezvoltare, dar fiecare copil are ritmul lui. Rolul meu nu este să judec, ci să observ, să încurajez întrebarea: „Ce are nevoie copilul meu acum, în acest stadiu?”

2. „Cum îl fac să mă asculte?”
   O întrebare clasică, care ascunde, de fapt, o durere: aceea de a nu te simți văzut și auzit ca părinte.
Răspunsul meu:
   Ascultarea nu se obține prin ton ridicat, ci prin relație. Copiii ascultă atunci când se simt conectați. Primul pas? Observați cum cereți, nu doar ce cereți. Tonul, momentul, atitudinea – toate contează. Și da, stabilirea unor limite clare, consecvente, este vitală.

3. „Am greșit ca părinte. Cum repar?”
   Mulți părinți vin cu sentimentul vinovăției: au țipat, au pedepsit, au fost absenți emoțional o vreme.
Răspunsul meu:
   Vestea bună e că relația cu copilul este reparabilă. Copiii nu cer părinți perfecți, ci autentici. Recunoașterea greșelii, cererea iertării și schimbarea comportamentului în timp sunt pași puternici de reconectare. Vindecarea vine din relație, nu din perfecțiune.

4. „Are nevoie de terapie copilul meu?”
Părinții se tem de etichete, dar intuiesc că ceva nu e în regulă: poate copilul este prea anxios, prea retras, are ticuri sau dificultăți la școală.
Răspunsul meu:
   Dacă simțiți că ceva „nu e ca înainte” sau „nu e ca la ceilalți”, e sănătos să cereți o opinie profesionistă. Evaluarea psihologică nu este o condamnare, ci o oglindă blândă care poate aduce claritate. Mai bine prea devreme decât prea târziu.

5. „Cum îmi pregătesc copilul pentru viață?”
   O întrebare profundă, care apare adesea spre finalul ședințelor, când părintele reflectează cu sinceritate.
Răspunsul meu:
   Pregătirea pentru viață începe cu ceea ce facem în fiecare zi: cum gestionăm conflictele, cum vorbim despre emoții, cum iubim și cum greșim. Un copil pregătit pentru viață este un copil care a învățat să se cunoască, să se accepte și să aibă încredere în relația cu părinții săi.

Concluzie – O invitație către părinți
   Cabinetul meu a devenit, în timp, un spațiu sigur unde părinții pot întreba orice – fără teama de a fi judecați. Vă invit să faceți același lucru și aici, pe blogul psihologiavieții.ro. Dacă v-ați regăsit în aceste întrebări, dacă doriți să înțelegeți mai bine copilul de azi și adultul de mâine, rămâneți aproape.

                                                                              Cu empatie si respect,
                                                                              Elena Moana- Psiholog clinician
 

Articole din această categorie