Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.

      Există o tăcere care doare. Nu este absența zgomotului, ci absența cuvintelor potrivite, a ascultării autentice, a exprimării emoțiilor profunde. Acea tăcere în care oamenii își ascund fricile, rușinea, furia sau durerea ca și cum le-ar închide într-o cutie sigilată, sperând să dispară. Dar emoțiile nu dispar. Ele se mută – uneori, în corp.
    Ca psiholog clinician, am văzut de-a lungul anilor cum multe afecțiuni fizice își au rădăcina în emoții reprimate, în traume nespuse, în adevăruri prea dureroase pentru a fi rostite. Și de fiecare dată când cineva îmi spune „nu am vorbit niciodată despre asta cu nimeni”, știu că ceea ce urmează va fi mai mult decât o conversație. Va fi un act de vindecare.

    Ce înseamnă „sufletul tace”?
    Tăcerea sufletului nu este doar lipsa de comunicare verbală. Este lipsa conectării autentice cu sine și cu ceilalți. Este atunci când:
   Simți durerea, dar o ignori.
   Ești copleșit de frică, dar zâmbești.
   Ai fost rănit, dar spui „nu contează”.
   Ai nevoie de ajutor, dar spui „sunt bine”.
   Această tăcere devine o formă de autosabotaj emoțional. Ne mințim că putem duce totul singuri, că vulnerabilitatea este slăbiciune, că trecutul nu contează atâta timp cât îl îngropăm adânc.

   Ce se întâmplă în corp când suferința este negată?
   Corpul nostru nu uită. Studiile din psihoneuroimunologie arată clar: emoțiile reprimate afectează funcționarea sistemului imunitar, cardiovascular și digestiv. Nu doar stresul cronic, ci și tristețea ascunsă, furia neexprimată, traumele „uitate” modifică felul în care organismul reacționează.
   Câteva manifestări comune:
     Oboseală inexplicabilă, lipsă de energie.
    Dureri cronice (spate, cap, stomac) fără o cauză medicală clară.
   Probleme dermatologice recurente.
     Tulburări digestive frecvente.
   Somatizări – emoțiile devin simptome fizice.
   Desigur, nu toate bolile sunt de origine emoțională, dar multe sunt întreținute sau agravate de tăcerea interioară.

   De ce nu vorbim?
   Motivele sunt adânci și complexe:
   Rușinea: „Dacă spun ce simt, vor crede că sunt slab(ă) sau nebun(ă).”
   Educația: Am fost crescuți cu ideea că „emoțiile se țin în frâu”.
   Frica: De a fi judecați, respinși, neînțeleși.
Lipsa unui spațiu sigur: Nu toți avem cui să ne deschidem.
Dar tăcerea nu ne protejează. Ne izolează. Și, în timp, ne îmbolnăvește.

   Poveste de caz (anonimizată)
Andreea, 42 de ani, a venit în terapie cu simptome de oboseală cronică și dureri abdominale recurente. Toate investigațiile medicale erau normale, însă disconfortul ei persista. În cadrul ședințelor, a început să exploreze pentru prima dată experiențele din copilărie, unde fusese crescută într-un mediu critic, rece emoțional și plin de așteptări imposibile.
Timp de decenii, Andreea a învățat să nu spună ce simte – nici furia, nici frica, nici tristețea. A devenit „fetița bună” care nu deranja pe nimeni, dar în interiorul ei se acumulase o tensiune enormă. Odată ce a început să exprime aceste emoții în terapie, să le înțeleagă și să și le valideze, corpul a început să răspundă: durerile s-au diminuat, iar nivelul de energie a crescut vizibil.
Tăcerea ei fusese forma de supraviețuire. Vorbirea – forma de vindecare.

   Ce putem face?
Recunoașterea emoțiilor – primul pas este să îți dai voie să simți ce simți, fără să te judeci.
Exprimarea în siguranță – în terapie, într-un jurnal sau cu o persoană de încredere.
Învățarea limbajului emoțional – vulnerabilitatea nu este un defect, ci o putere.
Validarea trecutului – „ce ai trăit contează”, chiar dacă nimeni nu te-a ascultat până acum.
Cultivarea relațiilor vindecătoare – avem nevoie de oameni în fața cărora să putem fi întregi.

   Concluzie
   Tăcerea nu este întotdeauna un semn de liniște. Uneori, este un strigăt mut. Și când acest strigăt rămâne prea mult timp neauzit, corpul devine megafonul lui.
   Psihologia sănătății ne învață că ceea ce nu spunem, ce nu procesăm, ce nu ne dăm voie să simțim... se transformă. Nu în poezie, ci în simptome.
   Adevărata grijă față de sănătate începe cu curajul de a ne asculta sufletul. Și de a-i da voie să vorbească.

                                                                                                                                      Elena Moana -Psiholog clinician
 

Articole din această categorie